Povestea micutului violonist

Dragii nostri cititori,

Am mai crescut putin. Am trecut prin multe transformari, am invatat multe lucruri si am facut multe nazbatii, dar nu va retinem atentia cu ele pentru ca ultima isprava pe care am reusit sa o facem impreuna a fost aceea de a crea o poveste minunata de viata care s-a tesut sub ochii nostri ca facand parte din transformarea noastra. Nu e usor sa afli despre un coleg ca sufera. Mai ales despre chiar acel coleg care este mereu impecabil la ore, in pauze, ia note mari la teste si are numai laude la instrument. Nu poti sa crezi ca acel coleg care rade si se joaca impreuna cu tine ar putea sa fie coplesit de tristete cand ajunge acasa. Nu vezi aceste lucruri pentru ca esti la varsta jocului iar colegul tau nu este personaj de poveste.




Razbat prin rasul copilaresc si veselia copiilor de la serbarea de Craciun privirile ingrijorate ale invatatoarei care cauta explicatii pentru umbrele de tristete pe care le vede zilnic in ochii altadata atat de senini ai elevului sau.

Ati privit vreodata cu atentie in adancul ochilor unui copil? Acolo unde sta pitita inima lui? Acolo in acel adanc intrand poti auzi si rasul si lacrima sa. Uneori, atunci cand tristetea este mai mare decat o poate duce, copilul inceteaza sa te mai priveasca in ochi ca si cand nu ar vrea sa te impovareze cu ea si pe tine. La serbarea de Craciun am cautat mereu privirile micutului violonist, dar nu le-am mai putut gasi. Isi ascundea mereu ochisorii de parca ar fi stiut ca eu stiu prin ce trece el. Apoi a urcat pe scena sa isi cante piesa pe care o pregatise. Stia ca aceasta va ajunge la mama lui departe, prin eter, la mii de kilometri distanta. A coborat razand cele cateva trepte si cu arcusul facut aripa a trimis iubirea sa de fiu mamei sale. Atunci victorios m-a privit in ochi m-a lasat sa ii citesc bucuria. Facuse ceva pentru ea. Chiar daca ea nu era acolo sa il vada, sa il auda, sa il sarute asa cum erau celelalte mamici, chiar daca nu se putea bucura de prezenta ei asa cum se puteau bucura ceilalti copii de mamele lor. Cantecul s-a sfarsit, iar arcusul s-a lasat frant spre pamant, genele lungi au umbrit in adanc tristetea micului violonist. Au urmat zile lungi in care intr-un dialog repetat al privirilor mi-as fi dorit sa regasesc privirea sa fericita de atunci. Intr-o zi dupa un test facut perfect i-am ghicit din nou luminitele de fericire in priviri. Credeam ca mama i se intorsese acasa si ma pregateam sa fac un prilej de bucurie pentru toti colegii sai din asta. Dar nu a fost sa fie. I-am cautat rostul privirii mai in strafund si am descoperit acolo disperarea. Golul, privirea dinaintea abisului, privirea golita de speranta. Am aflat ca mama isi dorea sa vina acasa dar nu era posibil. Mi-am luat inima in dinti si am intrebat, sa ma conving parca de ceva de la sine inteles. Am aflat toata povestea din spusele tatalui si am avut in fata deodata un tablou al neputintei adultilor pe care acest mic inger il indulcise cu arcusul sau fermecat, cu orele lungi petrecute in fata partiturilor, a manualelor, a caietelor impecabile de teme, ca si cand mama sa ar fi fost acasa, si chiar mai mult decat atunci cand ea era. Am constientizat atunci zbaterea sa de copil in dorinta de a aduce fericirea in sufletul ei ranit in familia lor separata de speranta intr-un trai mai bun.

Am retrait clipele copilariei mele in fata pozei-icoana a mamei mele de care ma separa insa infinitul fara intoarcere. Mi-am dat seama ca acest copil si-a trait drama langa noi si ca aceasta suferinta i-as fi putut-o scurta, SI MI-AM REPROSAT FIECARE CLIPA IN CARE MI-A LIPSIT CURAJUL SA STRIG DUPA AJUTOR IN LOCUL LUI.

Dar povestea noastra se termina cu bine pentru ca impreuna suntem mai puternici, pentru ca azi, la concert, Angelo a cantat stiind ca mamica lui se va intoarce acasa pentru ca suntem ca o mare familie din care fac parte si bucuriile si tristetile fiecaruia, pentru ca ne purtam unul altuia de grija. Brusc lumea scolareilor a devenit mai buna pentru ca Angelo a primit un bilet de avion pentru mama lui, facut cadou de ceilalti parinti din clasa. Azi, la concert, Angelo m-a privit in ochi. Tristetea ii disparuse de acolo si el a stiut ca eu am vazut asta. Si-a lasat bucuria din adancul ochilor lui sa ma inunde, cuvintele le-am simtit prea putine si el m-a rasplatit cu un zambet. Va las sa va umpleti sufletele dragi parinti de scolarei de bucuria pe care ati reusit sa o faceti acestui mic violonist.